Sange de campion-varianta romaneasca

“A dreacu cioara!” – Varianta romaneasca a povestirii “Sange de Campion”.

Am vazut lumina zilei intr-o mica incapere care aveam sa aflu putin mai tarziu ca se numeste cuib, in care mirosea ingrozitor si in care era numai gainat uscat. Desigur, destul de repede dupa mine s-a nascut si sora mea insa, din cauza ca a fost mai mica nu a supravietuit murind a doua zi. Mult au plans-o mama si tata si zadarnic au incercat cumva sa o arunce din cuib. Nu au putut.

A stat asa cateva zile, langa mine, intrand in putrefactie si facand cuibul sa miroasa si mai urat decat pana atunci. Intr-un final, intr-o zi, o fiinta uriasa a luat-o pe biata de ea si a dus-o altundeva pentru totdeauna. Atunci am cunoscut si eu pentru prima data pe stapanul meu cum ii spuneau parintii. M-a luat brusc din cuib, m-a sucit pe toate partile si mi-a pus un obiect greu si incomod pe unul dintre picioare. Abia atunci am vazut ca si parintii mei au fiecare cate unul asemanator insa nu la fel de curat si colorat ca al meu ci murdar de gainat si vechi.

Zilele se desfasurau toate la fel. Mama si tata erau mult timp plecati de langa mine cautand sa-mi aduca tot ce am nevoie pt. a creste mare si frumos. Tata imi spunea uneori, seara, inainte de culcare ca pt. ca eu sa pot mistui boabele mari de porumb, el trebuie sa zboare zilnic pe marginea drumului (ce o fi fost acela un drum) si sa adune pietricele si nisip. Mancam zilnic aceeasi mancare si mama era ingrijorata ca nu cresc atat de repede si de frumos pe cat si-ar fi dorit. Bietii de ei, faceau atatea eforturi.

Cand am mai crescut si am inceput sa privesc peste cuib am vazut ca nu suntem singuri ci suntem inconjurati de o gramada de vecini. Multi erau tristi, o gramada bolnavi, unora le mureau mereu puisorii si cate si mai cate.

Cu bune si rele viata mea era una fericita. Mama si tata erau harnici si iubitori. Intr-o buna zi tata a fost luat de langa mine de catre stapan, bagat intr-o cutie impreuna cu niste vecini si a fost pentru ultima data cand l-am vazut. Mama a plans mult in acea seara spunand mereu ca tata nu se simtea bine, era slabit si nu trebuia luat de stapan. Am aflat ca fusese dus la un concurs. Nu intelegeam atunci ce este acela un concurs. Dupa ce tata nu s-a mai intors au inceput cu adevarat necazurile. Vecinii pandeau cand mama era plecata si ne furau din casuta betisoarele de cuib. Apoi au inceput sa ma bata si pe mine. Unul dintre vecini, cel mai mare dusman al tatei, m-a batut atat de tare intr-o zi incat mi-a spart capul. Cuibul era plin de sange, ma durea atat de tare cum nu mai simtisem vreodata si, ca sa scap cu viata, m-am aruncat jos din cuib.

Mult a mai plans biata mama cand m-a vazut acolo jos, agonizand. Nu doream nici apa, nici mancare, doar sa nu ma mai bata vecinii.

Durerea a fost cu atat mai mare cu cat atunci ne-am pierdut si casuta. Vecinul i-a interzis mamei sa mai intre in casuta noastra astfel ca seara ea dormea pe un betisor undeva sus iar eu intr-un colt pe podea singur si infrigurat. Se dusese vremea cand mama ma incalzea cu trupul ei iar tata ne ocrotea ca un inger pazitor.

Asa amarat si cu capul spart am fost luat in mana de stapan. M-a prins de coada, m-a ridicat spre ochii lui si cu o voce care a facut sa-mi inghete sangele in vene mi-a spus “iti rup capul cioara dreacu” apoi m-a aruncat din nou pe podea. Nu stiam ce inseamna sa rupi capul insa vazand-o pe mama plangand in hohote am inteles ca nu inseamna decat o tragedie.

Cu mare greutate am crescut aproape cat mama. Am inceput sa mananc singur si sa privesc cu jind afara din cotet prin plasa de sarma ruginita, plina de praf si fulgi.

Mama iesea zilnic impreuna cu vecinii si zbura mult. Mereu, si asta inca din primele zile de viata, auzeam busituri pe acoperisul cotetului si nu stiam ce se intampla cu atat mai mult cu cat mama si ceilalti se speriau foarte tare si zburau pana nu ii mai vedeam.

Intr-o buna zi mi-am luat inima in dinti si am iesit si eu. Imi curgea un ochi si simtem ca respir greu, se intampla asta de cateva zile, insa ceva ma chema afara. Am vrut sa ma odihnesc putin pe cotet insa brusc am auzit din nou acea busitura. Mama a plecat in zbor ca o sageata iar eu, fara sa gandesc o clipa, am urmat-o. Am zburat toti mult timp. Acolo sus m-am simtit altfel, nu mai eram eu. Respiram greu, din ce in ce mai greu, aripirile parca nu mai voiau sa ma asculte insa acolo sus, in lumina soarelui de care nu avusesem parte decat cate putin diminetile, inconjurat de acel aer curat pe care il simteam pt. prima data, parca nu mai doream sa ma intorc acasa, sa raman definitiv printre nori.

Vazandu-ma slabit, mama mi-a poruncit sa ne intoarcem. Asa am facut si, cu mare stangacie am reusit din nou sa aterizez pe cotet si apoi, si mai greu, sa intru din nou inauntru. Au urmat zile mai bune si mai putin bune. Bune pt. ca eram liber in fiecare zi si zburam din ce in ce mai mult si mai bine, mai departe si mai sus. Ma simteam in vazduh in elementul meu. Mai putin bune pt. ca incepuse sa-mi curga si celalalt ochi, respiram tot greu si nu imi puteam reveni. Majoritatea celor de o seama cu mine se simteau rau. O duceau mai bine cei care avusesera norocul sa fie crescuti de ambii parinti. Era totusi bine pt. ca dintre vecinii mei unii murisera deja.

O zi dis de dimineata, usa cotetului s-a deschis si inauntru a intrat stapanul cu lada. Nu ma mai luase in mana de cand avusesem capul spart asa ca scapasem de acel rupt de cap de care imi vorbise. A prins pe rand mai multi pui de o varsta cu mine si i-a bagat in lada. A vrut sa plece cand, deodata, il vad ca se intoarce si-mi spune “a dreacu cioara, era sa-mi scapi si de data asta”. M-a prins de o aripa si m-a trantit in lada alaturi de ceilalti. Nu inteleg de ce m-a si trantit dar cine sunt eu sa pot intelege oamenii. Poate facusem ceva rau dar chiar si daca nu era asa oricum nu ma puteam impotrivi celui pe care il stiau de frica toti din cotet.

In lada eram toti terifiati si nu miscam. Nu stiam ce ni se va intampla. Lada a inceput sa se miste intai leganat si fara zgomot apoi mai lin dar insotita de un zgomot puternic. Un confrate mai mare ne-a spus tuturor ca suntem in masina si stapanul ne duce la un concurs. Auzind de concurs mi-am amintit de tata si m-a cuprins frica si mai tare.

Apoi ne-am oprit din nou si am trecut prin mana mai multor oameni. Unul dintre ei mi-a razuit cu unghia inelul de gainat si mi-a pus peste el un alt inel care insa se putea pune si scoate. Un altul s-a uitat la mine, la capul meu inca golas, la aripile mele grele si l-am auzit si pe acesta zicand “a dreacu cioara, ce urata este”. Era clar, desi mama imi spusese ca sunt un porumbel, ma mintise. Eu eram o cioara.

Intr-un final am ajuns in mana calda si usoara a unui om care inainte de a ma baga intr-o masina uriasa, plina ochi de alti porumbei, m-a mangaiat, mi-a verificat capul, aripile, inelul si, oftand asa cum numai pe mama o mai auzisem a rostit “ai dracu’ oameni”. Desi omul spusese cu ura ce spusese, niciodata nu simtisem pana atunci atata dragoste si compasiune, venind de la altcineva decat de la mama. As fi vrut ca el sa fie stapanul meu.

Inauntrul acelei masini mi-am amintit pe loc de cotetul meu. Imediat am primit un cioc in cap care m-a zdruncinat. Eram inconjurat de tot felul de vecini, unii bolnavi, altii foarte rai. Desigur, printre noi erau si porumbei cu penaj frumos, cu inele curate, veseli, care strigau ca abia asteapta sa ajunga din nou acasa, la parintii, colegii lor de clasa si la stapanul lor care ii iubeste.

Daca nu m-ar fi luat in mana acel om inainte de a fi bagat in masina nu as fi stiut ce inseamna sa te iubeasca stapanul.

Am mers mult, cale de cateva ore si apoi ne-am oprit. Colegii veseli erau la usite gata de plecare. Eu eram in spate, intr-un colt. Abia respiram si ochii imi curgeau impaienjenindu-mi vederea. Usita s-a deschis si majoritatea colegilor au plecat in vazduh ca nebunii. Am ramas cativa la urma. Am iesit si noi nauciti si ne-am luat zborul. Era o invalmaseala, o aglomeratie, o nebunie.

Cei mai multi au plecat intr-o anumita directie. Unii au ales sa zboare in cercuri in jurul locului de eliberare.

Eu am ales sa zbor cat vad cu ochii. Nu stiam spre ce anume zbor. Stiam doar ca trebuie sa ajung acasa insa nu gaseam nicicum calea.

Era cald si umezeala. Ochii ma deranjau foarte tare si respiram deja foarte greu. Am zburat in deriva cateva ore cand, ca o binecuvantare am vazut printre alte case, o anume casa frumoasa pe acoperisul careia stateau mai multi porumbei.

Imi era o sete ingrozitoare, nu mancasem nimic de cand plecasem de acasa si noaptea se apropia cu pasi repezi. Niciodata nu dormisem afara ci doar in cotet in coltul meu intunecat. Am aterizat pe acoperisul acelei case. Toti porumbeii erau sanatosi, frumosi si voiosi. Puii de varsta mea erau plini de veselie. M-am bucurat nespus si am decis ca voi dormi in acea noapte acolo, cu acei pui frumosi, voi intreba cumva de drumul spre casa mea si apoi, maine dis de dimineata imi voi continua drumul.

Deodata s-a auzit un fluierat scurt si toti tovarasii mei noi au intrat intr-un… cotet. Dar nu era cotet caci semana ca si casa stapanului meu. Era mare, frumos, curat, aerisit si luminos. Toti aveau casutele lor si vecinii nu se deranjau intre ei. Atat de fericit am fost. Am intra si eu acolo.

In timp ce noii tovarasi mancau cu pofta seminte pe care nu le vazusem niciodata, eu m-am dus direct la vasul cu apa. Atat de buna era acea apa, atat de racoritoare. Ce noroc avusesem sa gasesc aceasta casa si acest om. Eu, un biet pui aproape orfan.

N-am apucat sa termin de baut apa si am simtit o mana grea cum ma insfaca de spate. Cu o ura in glas cum nici la stapanul nu auzisem mi-a spus “a dreacu cioara” si apoi cu 2 degete mi-a cuprins capul.

O durere sfasietoare m-a cuprins dupa care s-a asternut linistea. Putin mai tarziu l-am reintalnit pe tata si pe sora mea.

Acum, zburam toti 3 inconjurati de alte mii de porumbei in vazduh si o asteptam si pe mama pentru a fi din nou impreuna, o familie. Sunt sigur ca ni se va alatura in curand.

Autor: Corbu