Sange de campion

Autor: Alan Farmer
M-am născut în 2010; ştiu asta datorită inelului pe care stăpânul meu mi l-a pus pe picior când aveam doar 7 zile. Multe zile şi nopţi au trecut de atunci, mama acoperindu-mă sub ea noaptea şi tata pe timpul zilei. Tatăl meu vorbea adesea cu mine şi fratele meu, povestindu-ne de vremea când zburase la un concurs, fiind primul sosit acasă. Mama şi tata ne-au povestit că ne tragem dintr-o linie de păsări numită Van-Geel, cu mulţi campioni la origine. Tata a primit numele „Prinţul de la Pau”, iar mama „Prinţesa”, datorită unor fulgi albi în jurul capului care semănau cu o coroniţă.

Timpul a trecut şi, îngrijiţi cu dragoste de părinţii noştri, eu şi fratele meu am crescut mari şi puternici. Într-o zi, stăpânul ne-a luat pe amândoi şi a zis: „Uite doi pui de excepţie. Dacă vor semăna cu părinţii lor, vor fi de primă clasă, au Sânge de Campion în ei.” Apoi ne-a dus într-un loc numit Clubul columbofil şi acolo am auzit o voce: „LOTUL CINCI!”. Ne-am trezit încuiaţi într-o pliantă, când altă voce a strigat „Lotul 1”, apoi strigăte „25, 50”, o lovitură de ciocan şi „VÂNDUT!”.

„În dreapta, lotul 5, puteţi alege unul dintre cei doi, provin din cea mai bună linie cu Sânge de Campion.”. „50, 75, 100, 150, 200 de lire, VÂNDUT!”.

Un om a deschis uşiţa pliantei: „O să-l iau pe acesta”. Şi l-a luat pe fratele meu de lângă mine. După care am fost dus înapoi acasă şi pus în alt loc. Am început să plâng după mama şi tata. După o vreme, l-am auzit pe tata strigându-mă din cealaltă parte a încăperii. M-am dus repede către el şi l-am întrebat printre lacrimi „De ce nu pot să fiu cu tine?”. „Pentru că ai ajuns la vârsta când îţi poţi purta singur de grijă. Şi acum ţine minte: prin venele tale curge Sânge de Campion, aşa că poartă-te ca atare.”

În zilele ce au urmat, am început să cresc şi să devin din ce în ce mai puternic, bătând din aripi şi privind afară prin plasa volierei. Am observat o construcţie albă, căreia oamenii îi spun biserică, şi o clădire roşiatică, numită fabrică. În fiecare zi eram lăsaţi afară şi, cu timpul, am început să zburăm din ce în ce mai departe, întorcându-ne de fiecare dată la căsuţa noastră.

Timpul a trecut şi oamenii au început să mă trimită la ceea ce ei numesc concurs. Ne eliberau pe toţi dimineaţa şi trebuia să ne întoarcem acasă cât de repede puteam. Înaintea unui concurs special, l-am auzit pe stăpân zicând: „Asta e cursa cea mare, o etapă de campionat cu puii, prima dată când va trebui să traversezi o întindere de apă. Dar o să fie bine, ai Sânge de Campion în tine.”. O zi şi două nopţi am stat alături de alţi pui ca mine, veniţi din diferite părţi ale ţinutului.

„5, 4, 3, 2, 1, START!”, strigă o voce de om. Uşile s-au deschis şi am ieşit toţi afară, aerul era atât de plăcut. M-am învârtit cu stolul în cerc şi dintr-o dată mi-am adus aminte de vorbele tatei: „Vezi mingea aia de foc de pe cer? S-o ai tot timpul în dreapta ta, e foarte important.”. Am făcut întocmai şi m-am rupt de stol. După multe ore de zbor, am observat un stol de porumbei foarte aproape de sol. M-am dus până lângă ei şi am aterizat. Uitându-mă în jur, am observat că toţi erau foarte coloraţi, dar ce mi-a atras cel mai mult atenţia a fost faptul că nici unul nu purta inel din păcate. Toţi s-au lăsat pe jos şi au început să mănânce grăunţe aruncate de oameni, împingându-se unul pe altul. M-am gândit că nu aici e locul meu şi m-am ridicat din nou în văzduh, îndreptându-mă către casă. După o vreme, am văzut biserica albă şi fabrica roşiatică. Ajunsesem acasă. „Cam târzior”, l-am auzit pe stăpân dojenindu-mă, „dar ai încercat. Ai Sânge de Campion în tine, data viitoare va fi mult mai bine.”

Zile şi nopţi au trecut de atunci, iar eu am participat la multe concursuri, realizând aşa-numitele clasări. Într-o zi, stăpânul m-a chemat, m-a luat în mână , mi-a întins aripa şi mi-a zis: „Ei bine, a sosit timpul pentru marea încercare, concursul naţional de la Barcelona. Dar nu-ţi face griji, ai Sânge de Campion în tine.”. De lângă el s-a auzit altă voce. „Eşti gata, Wal?”. Era Colin, prietenul stăpânului meu. M-au pus într-un coş şi de acolo în maşină. Ne-am oprit după o vreme, coşul în care mă aflam a fost scos din maşină şi stăpânul meu s-a pus la rând cu alţi oameni. Cineva a întrebat: „Domnul Wal Watson?”. „AICI”, răspunse stăpânul meu. „Câte păsări?”. „Două, numai două, sunt cele mai bune păsări ale mele, au Sânge de Campion în ele.”

Am fost luat din coş şi, cu ajutorul unei maşinării, pe picior mi s-a pus o clemă de cauciuc. Apoi am fost chemat din nou şi pe celălalt picior mi s-a aplicat din nou o clemă de cauciuc. După care m-au băgat într-o cuşcă mare, alături de vreo 25 de camarazi. N-a durat mult până ce podeaua a început să trepideze şi am simţit cum ne-am pus în mişcare. Am petrecut două nopţi în acea cuşcă şi, din cauza podelei care se tot balansa, aveam momente când ne simţeam rău. Unul dintre noi a zis că ne aflam pe vapor, ce-o mai fi fost şi ăla? Curând s-a luminat de ziuă şi am ajuns din nou pe uscat, cuşca legănându-se acum uşor dintr-o parte în alta. Apoi ne-am oprit şi ni s-a dat de mâncare, probabil momentul când trebuia să ne îndopăm ca să ne facem plinul. L-am auzit pe unul de-ai noştri spunându-mi: „Mănâncă încet şi nu te îndopa că altfel ţi se va face rău.”. Era unchiul meu, Try Hard, fratele tatălui meu, ne aflam în aceeaşi cuşcă.

„Ciuguleşte ceva şi vino cu mine, o să stăm într-o parte unde e linişte şi plăcut. Unchiul Try Hard m-a păzit de toate bătăile care aveau loc în cuşcă. „Nu-i băga în seamă, când li se va da drumul de aici vor fi epuizaţi. După încă două zile de mers, maşina s-a oprit. „Am ajuns”, îmi spuse unchiul.

Ne aflam la amiază, după spusele oamenilor, când uşile cuştii s-au deschis. „Stai cu mine”, îmi zise unchiul, şi în curând am ieşit la aer curat. Cerul era plin de semeni de-ai mei, aproape că se înnegrise, dar eu am rămas în preajma unchiului. La puţin timp după, deja zburam peste munţi şi ape într-un stol de 50 de camarazi. Apoi s-a auzit o bufnitură de jos, bang, şi patru dintre noi au căzut seceraţi. „ARME!”, spuse unchiul, „sunt folosite de oameni pentru a ne doborî din văzduh.”. Se auzeau numai şuierături şi cerul se umpluse de alice. Din fericire însă am trecut cu bine de armele de foc. M-am uitat în jurul meu şi 15 dintre noi ne părăsiseră. Unii au început s-o ia la goană. „Uşurel, mai avem mult de mers”, îmi şopti unchiul. Afară începuse să se însereze. „A sosit timpul, urmează-mă”, mă sfătui unchiul. Ne-am îndreptat în jos şi am aterizat pe o clădire construită de oameni. „M-am mai odihnit aici, în apropiere avem şi o mică sursă de apă de unde ne putem adăpa, după care aşteptăm ziua următoare.”. Ceilalţi colegi s-au supărat. „De ce a trebuit să ne oprim? Noi vom continua să zburăm.”. „Lasă-i să plece, vor încerca să străbată o lungă distanţă pe deasupra apei, fără să vadă pe unde zboară. Din cauza picăturilor de apă dispersate în aer, penele li se vor umezi şi vor pieri în adâncul apelor.”. Am încercat să-i avertizez ce-i aşteaptă, dar nu au vrut să mă asculte. Zece dintre ei şi-au reluat zborul dar nu a durat mult până când s-a întunecat. Mă întreb ce li s-a întâmplat. Or fi aterizat din nou sau marea i-a înghiţit? Nu vom ştii niciodată. Am închis ochii şi am adormit.

Am fost trezit de bătăile din aripi ale unchiului meu. „Hai să coborâm pentru o gură de apă.”. Am observat că zorile abia se iveau. La puţin timp după adăpare, patru dintre noi eram deja în zbor. De jos, undeva sub noi, am auzit un plescăit puternic. „E marea”, mă linişti unchiul, „continuă să zbori la înălţime şi valurile nu te vor deranja.”. Am zburat cale lungă până am văzut un ţărm. Gata, ajunsesem. Am traversat stâncile pe care oamenii le numesc Stâncile albe din Dover. Unchiul meu a virat uşor la dreapta, după care un cablu negru şi subţire mi-a ieşit pe neaşteptate în cale. „Fereşte capul”, lucru pe care l-am şi făcut. Din nefericire, ceilalţi doi camarazi nu l-au văzut la timp şi au căzut la pământ. Mai rămăsesem doar eu şi cu unchiul. Îmi simţeam aripile grele, ca de plumb, dar unchiul mi-a spus să nu mă dau bătut că mai era puţin până acasă. Apoi am auzit un ţipăt: „ULIU!”, îmi strigă unchiul. „Zboară către copaci cât poţi de repede!”. Am început să dau din aripi cu ultimele picături de energie rămase. Când am ajuns la copaci, m-am întors către unchiul meu să-i spun că am reuşit, dar unchiul nu mai era cu mine.

M-am simţit părăsit. Apoi, în mintea mea am auzit vocea tatălui, încurajându-mă: „prin venele tale curge Sânge de Campion, desfă-ţi aripile şi ia-ţi zborul.”. M-am înălţat şi, după o vreme, am observat o biserică… uite şi clădirea roşie… am ajuns acasă! Exact la lăsarea întunericului. „Măi să fie, cum naiba a putut să ajungă un porumbel tocmai acum?”, zise stăpânul meu uimit. Clemele de cauciuc mi-au fost scoase de pe picior şi s-a auzit bătaia ceasului. Eram atât de epuizat încât am adormit imediat, bucuros că ajunsesem acasă. A doua zi, uşa crescătoriei s-a deschis şi în prag se aflau doi oameni, alături de stăpânul meu. „Doamne, ce vreme! A plouat toată noaptea”, spuse unul dintre ei, „şi se pare că va ploua şi azi toată ziua. În fine, hai să verificăm porumbelul. Momentan, e singurul porumbel sosit de la Barcelona.”

„Totul e în regulă”, se auzi vocea celuilalt după ce m-a ţinut în mână şi s-a uitat la seria de pe inelul meu. „E o pasăre de excepţie dacă a reuşit performanţa asta, Walter!”. Stăpânul meu zâmbi. „Nu mă surprinde deloc, are Sânge de Campion în el.”. „Acum şi-a câştigat dreptul de a fi numit el însuşi campion, Walter.”

Multe zile m-am gândit la unchiul meu, Try Hard, şi la tot ce făcuse pentru mine. Apoi, într-o zi, o pasăre ce arăta jalnic a intrat în crescătoria noastră, cu pene lipsă dintr-o aripă şi coada smulsă pe jumătate. Am zburat până lângă ea s-o văd mai bine. „NU, NU SE POATE! Unchiule!”. Mi-a povestit cum fusese atacat de uliu, prins în gheare, trântit la pământ şi jumulit de penele dintr-o aripă. Apoi, un copil care se afla în preajmă a lovit prădătorul cu ceva, reuşind să-l alunge. Mica fiinţă l-a luat la ea acasă, unde, treptat, s-a recuperat şi a fost eliberat în cele din urmă. „Cât mă bucur să te revăd, unchiule, teafăr şi nevătămat.”. I-am povestit ce se întâmplase în cursa la care participasem împreună. A fost foarte mândru de mine. Venise acum rândul meu să transmit fiilor şi fiicelor mele „Sângele de Campion” şi să le spun, aşa cum îmi spusese tatăl meu, de familia de campioni al căror Sânge îl purtăm în noi.

Le-am povestit, de asemenea, cum am devenit eu însumi campion, fiind singura pasăre sosită a doua zi de la Barcelona din cauza ploii torenţiale. Al doilea sosit după mine a fost nimeni altul decât fratele meu, de care fusesem despărţit în urma licitaţiei. Stăpânul mereu ne spunea că avem „Sânge de Campion” în noi şi iată că vorbele lui s-au adeverit.

Sursa: elimarpigeons.com
Traducere: Andrei Oprea